Nu avem bani… nu avem influenta… si nici afaceri de milioane. Suntem doar niste pusti de 20 si ceva de ani care au fost probabil, la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Dar de ce sa fie acestea motive suficiente ca vocea noastra sa nu fie auzita? Totusi poate n-as fi atat de indignata, daca in presa scrisa si la televizor nu eram jigniti intr-un limbaj demn de usa cortului. Poate nu suntem noi copiii lui Einstein, dar inainte ca domnul Adrian Mititelu sa ne mai eticheteze in public “aurolaci si drogati care facem sex in grup in baruri”, l-as invita sa ne testam nivelul de inteligenta impreuna. Nu scriu aceste cuvinte sa-l critic pe domnul Mititelu… departe de mine gandul… scriu pentru ca ADEVARUL ESTE SUBIECTIV si vreau sa-l spun PRIN OCHII MEI.

Nu spun povesti si nici nu vorbesc din auzite… Imi spun parerea si scriu din experienta personala, din noaptea de vineri spre sambata – 19-20 iunie 2009. Nu stiu ce s-a intamplat inainte de venirea mea la pub… si sincer, nu vad de ce ar trebui sa fie problema mea… sau de ce ar trebui sa sufar eu vreo consecinta. Am ajuns in fata Pub’s Pub in jur de ora 02:30 dimineata. Am coborat din taxi si mi-am salutat prietenii. Era o atmosfera calma (cred ca se adevereste sintagma “liniste inaintea furtunii”). In afara barului erau in jur de 10-15 tineri care iesisera la aer din aglomeratia de fum, rezemand ceva ziduri si borduri in grupuri de prieteni. L-am remarcat si pe domnul Mititelu in fata portii sale, insotit de 3 tineri. Nu le-am acordat atentie prea multa pentru ca nu pareau agitati si nici cu idei amenintatoare. Asa ca mi-am luat la revedere de la cativa prieteni care plecau spre parc si am coborat sa gasesc si restul grupului. Ne-am salutat, am comandat ceva, si pana sa apucam sa ciocnim am auzit pasi repezindu-se pe scari in jos. Cei din jur au inceput sa se agite si nu a mai durat 1 minut pana sa-si faca aparitia in bar, tinerii care mai devreme il acompaniau pe domnul Mititelu. Au inceput sa strige injuraturi si jigniri in stanga si in dreapta, sa impinga si sa indemne fizic si verbal clientii barului catre afara. Unul din ei (supraincarcat cu testosteron ma gandesc eu) si-a aratat partea animalica mai proeminenta dand cu pumnul in statie, oprind muzica, si aruncand cu scaune in mijlocul nostru. Nu stiu daca ati vazut cum arata scaunele din Pub’s Pub, dar credeti-ma… sunt grele. In momentul acela, panica mai devreme creata, s-a intensificat si singurul lucru care si-l dorea toata lumea era sa iasa afara. N-am mai indraznit sa ridic ochii din pamant si am grabit si eu pasul. Singurul obiect care ma impedica in drumul spre iesire era scaunul care mai devreme fusese aruncat si acum zacea, crapat, pe jos. M-am aplecat sa-l ridic, moment in care o voce din dreapta imi zice “lasati domnisoara ca il ridicam noi”. N-am bagat de seama si l-am ridicat totusi… ca apoi sa-mi ridic ochii si sa vad ca “politicosul” era fix cel ce-l aruncase mai devreme spre noi. M-am gandit in momentul ala: “sa-i multumesc ironic pentru ca nu m-a lovit cu scaunul sau ca totusi a vrut sa-l ridice?”. Am vrut sa-mi pun si in vorbe gandurile, dar am fost grabita de prieteni catre iesire, de frica sa nu patesc ceva. Ajunsi afara, am fost speriati de atmosfera si ne-am retras catre biserica. N-am fost atenta la nimic in jur preocupandu-ma numai siguranta propriului grup si gandul ca 2 dintre prieteni erau de negasit. Odata ajunsi in siguranta, si cei doi prinsi de pe drum, am putut sa imi intorc privirea si sa surprind cel putin una dintre agresiuni in fapt. Ceea ce mi-a atras atentia si mi-a captat ochii pentru cateva secunde cel putin (in timp ce unul dintre prietenii mei suna la 112) a fost imaginea unui cuplu prins in mijlocul intamplarilor. Ea a fost in regula, dar el s-a ales cu nasul spart. De ce?… Pentru ca mergea pe aceeasi parte a strazii cu batausii?… Pentru ca o tragea pe ea, mai tare de mana incercand sa o scoata in siguranta din imbulzeala? Tinerii s-au imprastiat rapid si strada a ramas aproape goala. Am trecut si noi strada sa vedem daca putem ajuta cu ceva pe tanarul deja plin de sange. “Batausii” s-au urcat si ei rapid intr-un Jeep negru si au gonit-o de la locul faptei… dar nu inainte sa ne “sugereze” sa plecam daca nu vrem sa ne luam si noi bataie. Am bagat o scuza ca ne asteptam taxiul si am sunat din nou la 112 comunicand un nou punct de intalnire cu politia pe motivul amenintarii anterior primite. Am plecat usor spre noua locatie sa nu dam de banuit, cand au trecut in goana pe langa noi Politia si Jandarmeria. Ne simteam ca intr-un film american rasuflat in care organele de ordine ajung intotdeauna dupa ce toata actiunea s-a terminat. Evident ca nu au mai gasit pe nimeni. Nu am facut gesturi sa atragem atentia, am mers cuminti la noul punct stabilit si am asteptat acolo. Intre timp ne-am intalnit cu cateva grupuri de tineri, care luasera de asemenea parte la “distractie”, fiecare povestind cum, cand si daca a fost agresat. Am dat cu parerea despre cele intamplate si am asteptat impreuna agentii de politie Spre surprinderea mea am aflat ca unele dintre fete au fost agresate si fizic, nu numai verbal. Asa se face ca in momentul in care a ajuns politia eram plina de repulsie si trebuia sa ma descarc… dupa ce am povestit cu totii, in mare, cele intamplate, agentii ne-au sugerat sa mergem sa declaram la sectie, altfel ei nu pot face nimic. Am intrebat daca are rost, daca se rezolva cu asta ceva, si am primit ca raspuns ca se va ancheta. Parerea majoritatii tinerilor prezenti a fost ca nu are rost, ca oricum nu se va face nimic. Unii dintre ei admitand ca au fost agresati fizic, au refuzat categoric sa mearga la sectia de politie pe cand altii incepeau sa tremure cand zareau un jeep negru trecand pe strada, motivand ca poate sunt “batausii” si daca ne vad vorbind cu politia, ne vom creea probleme. Asta a fost inca un moment de maxima luciditate in care am realizat ca sentimentul asta de frica si lipsa de incredere nu ar trebui sa existe… cel putin nu la varsta asta… Pai dupa toate astea domnilor agenti, va intreb, cu tot respectul, daca nu este SIGURANTA… de ce ar fi INCREDERE? Am plecat totusi spre sectia nr. 1 de politie. Am ajuns in numar de doua ori mai mic, dar am ajuns. Am stat pana la 7 si ceva dimineata, am dat declaratii si agentii au parut ca ne baga in seama (desi unii ne spuneau sa asteptam, altii ne trimiteau acasa ca ne “terminaseram treaba”). In momentul ala nu stiu cat ne mai interesa nasul lui Bogdan sau gatul lui Marius… era ceva deosebit… Nu ne mai interesa ca masina mare neagra era parcata in spatele sectiei, nu ne mai interesa ca pe hol ne intersectam privirile cu “batausii” si nu ne mai gandeam nici ca e posibil sa se adevereasca temerile celorlalti si sa ne cream alte probleme. Eram un grup de tineri care ne sustineam o cauza. Eram acolo, si eram impreuna… cu gandul ca daca nici noi nu sarim in apararea propriei persoane, de ce sa asteptam asta de la altii!?… daca la varsta asta nu suntem capabili sa ne ridicam si sa ne sustinem punctele de vedere, atunci ne meritam soarta. Am observant ca toti dau vina pe tara… si eu mai fac asta din cand in cand. Dar am stat si m-am gandit… mare greseala… pentru ca daca nu incercam noi sa schimbam ceva, cine sa incerce oare!?

Poate nu am ajuns nicaieri cu punctul nostru de vedere, poate nu am luat nicio atitudine cu declaratiile depuse… ce zic eu… poate nici nu le-a citit nimeni… in final, poate chiar nu am rezolvat nimic si colegii nostri au avut dreptate. Dar… cum mi-a zis cineva astazi: chiar daca nu reusim, frumusetea consta in incercare. Noi am fost acolo, stim ce s-a intamplat si suntem mandri ca MACAR AM INCERCAT.

Iar nu pot sa dorm… o noapte alba… uitasem cum e… si cineva mi-a adus aminte de ei… de el. Da… am ajuns exact, de unde acum un an si jumatate plecam… dar imi place sa cred, mai matura si mai inteleapta.

Desi viata e simpla, se pare ca oamenii au darul de a o complica. Era frumos sentimentul de liniste cand eram copii, cand nu aveam de luat decizii (inafara de culoarea jucariei pe care mama urma sa ne-o cumpere) si nici griji (decat cand o pierdeam sau se strica). Daca stau bine sa ma gandesc, sentimentele se aseamana… nu spun ca el a fost jucaria mea… doar ca imi amintesc sentimentul care ma incerca atunci cand “ne jucam”. Bine… spun ca a fost jucaria mea… dar si eu a lui. Si cand ne saturam de sriozitatea lumii si de presiunea vietii, ne refugiam in jocul nostru. Si era frumos… pentru ca pentru o clipa uitam de tot… eram copii… eram prieteni… pana am realizat ca e un joc si nu poate avea decat un castigator… Era momentul meu sau momentul lui… atunci parca am inceput sa ne “luptam” unul impotriva celuilalt… am uitat de joc… am uitat sa ne jucam. Atunci s-a stricat nu numai jocul, dar si noi… prietenia noastra. Dar inainte ca cineva sa fie invingator, am incetat si lupta. Constient sau nu… am decis bine… pe viitor loc de salut, si de ce nu, din nou, de joaca. De data asta orgoliul a castigat numai pe jumatate… in trecut… orgoliul asta al meu m-a costat cea mai buna prietena… de tot… fara priviri… fara salut… fara regrete. Sau cel putin asa ziceam atunci. Acum… nu ca regret, ca vorba ceea… am facut ce am crezut de cuviinta la momentul respectiv… dar sunt curioasa cum ar fi fost… acum ca Sim e la Oradea, Iohan la Cluj, iar ceilalti de pe aici (Flo, Diana, Mihai si Razvan) au propriile probleme care ii complesesc… But then again!… am crescut, nu mai suntem copiii egoisti care eram odata… desi acum ca tot a fost 1 iunie recent, mi-e dor sa ma joc… in mod special cu el, cu jucaria mea preferata

”NU” merg pentru ca imi sunt foarte dragi baietii care organizeaza

”NU” merg sa ma bat cu Raul in bile de paintball

”NU” merg sa invat sa imi tin echilibru pe 2 roti cu ATV-ul

”NU” merg sa ma catar pe stanca

”NU” merg sa stau la povesti cu noi prieteni

”NU” merg ca nu am ochelari de soare    …  stai putin … asta nu se potriveste!…. eh!… cui ii pasa… si asa spun numai prostii pe aici… m-ati crezut?… he he… cum sa NU merg?!?

Si daca vreti si voi sa ”NU” veniti cu mine…. stiti ce aveti de facut… I’m out!

“DACA TRECI PE DRUMUL DE VARA, PRIVESTE CU ATENTIE! UNDEVA IN DREAPTA ESTE LOCUL UNDE SI-A DAT ULTIMA SUFLARE PRIETENUL NOSTRU BOBO. ACUM, DRUMUL ESTE MARCAT. ACUM, NU TE MAI POTI RATACI… MULTUMESTE-I LUI BOBO PENTRU ASTA. RIDICA OCHII CATRE CER SI ADU-I UN OMAGIU, MACAR IN GAND. MERITA!“

Un mesaj de retinut!!!

Mircea Mocanu… (a.k.a. Bobo…) Nu, nu l-am cunoscut… dar consider ca a platit un pret mult prea mare!!! Era un tanar de varsta mea, cu vise, speranta si potential in viata… nu am putut sa nu vars cateva lacrimi… Nu am fost pe faza, dar mi-ar fi placut sa particip si eu alaturi de prietenii mei la Sinaia la ultimul omagiu in cinstea lui.

Nu prea le am cu legislatia si chestiile de genu asta, dar acum, de aici am un impuls in a le cunoaste… Ce m-a deranjat si pe mine foarte tare?… pe-o parte “‘nea Caisa” ala care tot insista cu starea partiei Drumul de Vara, ca este ca cele din Brasov (da frate… aceeasi stare… da proasta… nu a zis nimeni sa avem partii de lux… dar daca ne luam ca si standarde de comparatie ceva prost, niciodata nu o sa iesim din groapa in care suntem)… si pe de alta parte, ipocrizia primarului orasului Sinaia, care este evident din interviu ca nu stie despre ce vorbeste… vrand numai sa se spele pe maini de toata situatia. Nu stiu cata valva au facut articolele din jurnalele online sau, la 2 luni dupa tragedie, reportajul Antena 3(emisiunea din 25.04, incepand cu minutul 7), dar cu siguranta ei vor uita… Eu in schimb nu… si cu siguranta nici prietenii, familia si o mare parte din tinerii care au cunoscut povestea…

in memoria lui Mircea Mocanu, tanarul din Constanta care pe 21 februarie 2009 si-a pierdut viata, exista si o petitie, pentru cei care vreti schimbarea situatiei… deocamdata sunt 1500 semnatari… daca vrem, se poate… nu era cazul sa moara unul dintre noi pentru ca autoritatile sa faca ceva ce oricum trebuiau sa faca… dar pentru ca s-a intamplat si timpul nu-l putem da inapoi, bine ar fi sa nu fi fost degeaba…

Respect pentru toti participantii la protest! si de ce nu, multumiri celor implicati in relatarea corecta a evenimentelor.

• Dna Carmen Moise si echipa Antena3
• Jurnalul National si Sorin Anghel
• Silviu Bruma si ziarul Adevarul
• Catalina Slujitoru de la Ring
• Tiberiu Lovin de la Romania Libera
• Realitatea Brasov
• PrimaTV
• Razvan Spiridon
• Mircea Badea
• Cabral si Tudor Chirila
• Ziarul de Sinaia

Partia nu e cimitir!

stiri legate de…

http://www.derdelus.ro/2009/02/22/in-sinaia-a-murit-un-om/

http://www.derdelus.ro/2009/03/08/simbata-in-sinaia-in-memoriam-mircea-mocanu/

http://www.fresh-meat.ro/index.php?module=articles&func=display&aid=175&ptid=14

http://craiovarollers.ro/mocanu-mircea-bobo/

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842561/Partia-nu-e-Cimitir-/

http://www.jurnalul.ro/stire-jurnalul-de-schi/sinaia-in-memoria-lui-mircea-mocanu-partia-nu-este-cimitir-145796.html

http://www.indexstiri.ro/partia-nu-e-cimitir.htm

http://www.romanialibera.ro/a148254/partia-nu-este-cimitir.htm

http://www.skivirus.com/discutii/2849-rip-bobo-forma-de-protest.html

http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/actualitate/tanarul-mort-in-avalansa-comemorat-la-sinaia.html

Daca as fi un robotel multifunctional probabil in momentul asta imi scria pe frunte OVERLOAD. Pentru prima oara in viata ma simt coplesita de mediul inconjurator. Si ca sa-mi dau seama de diferenta, ma gandesc ca acum cativa ani as fi renuntat lejer la cate ceva si as fi revenit imediat la capabilitatile mele normale. Ca drept dovada ca am crescut, acum chiar ma simt obligata sa imi pun neuronii la treaba inainte. Si nu asta ar fi problema… ca de bine de rau am cativa neuroni pe care sa-i solicit… numai ca nu am niste idei, niste prioritati dupa care sa trag linie. Nefiind influentata din punct de vedere decizional de factorul monetar, si avand multe pasiuni, singurele opinii care ma streseaza la capitolul asta ar fi presiunile din afara. Ceea ce urasc eu cel mai mult… adica… de ce se streseaza altii de viata si alegerile mele… si de ce ma tot freaca la creieri cu chestia asta? Mi s-a nazarit apoi ca poate o avea legatura cu faptul ca am evoluat totusi de la maimute (ma rog… unii dintre noi…), ca suntem fiinte sociale si traim in comunitati… b*****t. De motive de genul asta… de convertit la ideile altora… sunt satula. Si acuma stau si ma gandesc… dar pe mine m-a intrebat cineva daca vreau sa traiesc in mijlocul unor maimute supraevoluate? Am noroc cu niste prieteni care ma fac sa uit de turma in care traim si imi creeaza o lume la un nivel peste. Multumesc pentru asta. Imi place sa vad ca mai traim si pentru noi, nu numai pentru ceilalti. Dar mai sunt momente cand probabil viata vede ca ne ridicam prea sus si pune in aplicare planul cu pragul de sus, pe ideea: “Loveste-te fraiere!”. atunci incep discutiile alea filosofice si intrebarile mai mult retorice decat fara raspuns. Si cateodata se mai trezeste cate un netot sa intrebe: “iar ai baut mha?”. Si in momentul ala iti vine sa iei scrumiera de pe masa si sa i-o indesi pe gat, ca vorba ceea, si asa nu-i foloseste la nimic mai bun. Dar nu… ca tocmai vorbeam mai devreme… am evoluat de la maimute… si bineinteles, nici nu te apuci sa-i explici individului intensitatea cuvintelor si nici descarcarea intelectuala de care ai parte purtand un aparent monolog cu el, ca… nah…n-are cum sa inteleaga… si atunci ii spui un prietenesc “se intampla… hai sa bem”… si dai paharul peste cap, pentru 5 secunde intrand in lumea lui. De ce? pentru ca e obositor sa explici… si oricum, decat sa-i expui filosofia din spatele unui pahar de bere, preferi sa te prefaci ca alcoolul isi face un efect mult prea dramatic… inghiti in sec si taci. Momentele debordante de explozii intelectuale sunt rare… si se intampla cand interlocutorul nu se uita prin tine si chiar are o parere despre subiectul adus. Atunci nimic din afara nu-si mai face efectul asupra discutiei si fericirea interioara, ca ai mai gasit o primata evoluata… la propriu… este peste asteptari. Si partea buna e ca nu dispare imediat… si din ea te poti hrani mult timp… iar data viitoare cand intalnesti o maimuta supraapreciata al carei coeficient de inteligenta trebuie sa-l cauti pe sub pantofi nu te mai ataci in interior criticand lumea in care traiesti, ci zambesti larg ca si cand ai cunoaste unul dintre secretele vietii si continui: “mda”. In cazul asta revin si ma intreb: “de ce trebuie sa tin eu cont de parerea acestor fiinte supraapreciate? pentru ca interactionam zi de zi? pentru ca imi afecteaza viata intr-un mod sau altul?”. Asta se poate schimba rapid daca imi pun mintea sa elimin orice tangente sau efecte. O sa ma izolez la o cabana in varf de munte, cu placa de snowboard si un husky… ha ha ha… as vrea eu! dar vrem nu vrem, socializam… si am observat ca nici in varf de munte nu scapi de specimenele cu idei preconcepute de mai sus. Asa ca nu pot decat sa mai tai din activitatile mele de zi cu zi, astfel incat oboseala fizica sa nu-mi slabeasca capacitatile intelectuale de a alege, de care am foarte mare nevoie pentru a supravietui. Sunt cam multe de care trebuie  sa am grija intr-un moment… asa ca o sa le iau pe rand… sper numai sa fac fata si sa nu ma dezamagesc singura…

Turn me off…  ’cause I’ve had enough…

Da… da… si melodia e foarte tare… dar eu ma refer aici la propriu…la propriu si la recenta tabara in care am avut placerea sa merg. Si anume Fresh Camp… Ok… nu am ajuns sa fiu un as in ale snowboarding-ului dar am avut ceva experiente misto… cateva ture pe box (cand era inca ingropat normal… nu mi-am rupt fundu cu ceilalti)… evident dansuri pe bar la party… un coctail ciudat (smantana, bere, supa de pui, calciu efervescent, otet de la castravetii murati… aaa… si o felie de lamaie… in rest nu mai stiu ce era acolo… ideea e k l-am baut… si culmea… nu a fost asa de rau… ha ha ha) … o saritura in cap de pe kicker-ul mic (direct in cap)… curaj sa ma bat cu zapada mare… si daca am putin noroc… ceva de prieteni de viitor. Baietii de la Fresh Meat Team au fost bestiali… instructorii au fost… well… instructori… Pun si cateva poze, dar fara saritura in cap nu stiu cat isi au rostul… o sa astept si celelalte dvd-uri cu poze. Pana una alta… trimit zambete si multumiri catre Bucuresti (mersi Alin… glad to have your friendship… I’m gonna try to make it up somehow)…

Stiu ca sunt egoista… daca sunt judecata din-afara pot parea chiar indiferenta. Nu vreau, si nici nu-mi place sa ma justific in cazul asta. Dar pentru asta il apreciez mult mai mult pe D… ca a fost in stare sa treaca singur prin asta… ca in conditiile lui… in momentul ala… s-a gandit la noi toti, ceilalti… mai mult decat la el. Pentru asta… si pentru viata pe care ar fi putut sa o aiba… ii dedic primul zbor cu parapanta… prima saritura cu snowboard-ul… primul road trip cu prietenii… primul zbor cu avionul… prima dragoste la prima vedere… toate acele momente pe care el ar fi putut sa le traiasca dar nu a mai avut timp. Pentru ca el a fost inspiratia mea sa imi traiesc viata si sa ajung cine sunt azi. Tu spuneai mereu traieste clipa… viata insa n-a putut ierta. RIP. O sa te fac mandru.

In loving memory…

De ce mereu cand cineva se apropie de mine eu ma gandesc tot la tine? Of… si melodia… Laura Stoica : “esti departe si ai asupra mea, o putere imensa…” . In momentul asta superstitiosii ar zice “e un semn!”. Ar vrea sa devin paranoica, sa devin dependenta. Asta urasc cel mai mult. Te ador, dar nu pot sa te astept. Nu am motive… sunt inca un copil prins in lumea plina de iubire, nu fa sa para mai complicat decat este! Intr-adevar, imi pari perfect… as vrea sa fi cu mine si sa incercam ceva. Dar numai acum, ca esti departe, intangibil. Imi place ideea… imi place cum suna… daca ai fi aici n-ar mai fi la fel, sunt convinsa. Nu e prima oara cand visez la ceva, iar cand incep sa cunosc mai bine, realitatea vine si ma doboara. Cred ca am nevoie doar de ideal, chiar daca esti tu sau altul. Vreau sa-ti pastrez doar ideea de perfectiune… nu mai vreau sa te cunosc… nu mai vreau sa fiu dezamagita iar… vreau sa ramai visul meu pe timp de zi. Si pentru ca ai tendinta de a o da in bara de fiecare data, am sa incerc eu sa te evit. Am inceput impreuna povestea, dar de aici continui numai eu… vor fi numai monologuri transformate in dialoguri ireale… vei fi numai tu… si numai in mintea mea. “Someday”?… poate… dar numai in momentul cand imi va rapi cineva zambetul de pe buze… in momentul in care o sa obosesc si o sa intru in lumea mediocra ce ma inconjoara… in momentul in care nu o sa-mi mai pot trai popria poveste… in momentul in care o sa prind curaj… in momentul in care o sa ma indragostesc incat n-o sa-mi mai pese de mine… in momentul in care o sa cunosc adevarul… in momentul in care viata se va satura sa ma puna la incercare… in momentul ala o sa risc… o sa te vreau real, nu doar in vis… o sa te caut… o sa vorbim. Pana atunci… Lasa-ma sa te iubesc in lumea mea… fi unul, dar totodata fi toti… fi cum vreau eu… fi… inca departe … promit!…o sa te chem!

… this lovebug again… … …cand?

Cand va simtiti comfortabil in orice situatie

Cand nu simtiti nevoia sa mintiti nici despre cel mai mic amanunt

Cand desi nu credeti in superstitii, de fiecare data cand vedeti un vasc simtiti nevoia unui sarut

Cand ati fi in stare sa va uitati unul la poza celuilalt ore intregi si tot nu v-ati satura

Cand defectele deja vi le vedeti ca parti desavarsitoare ale personalitatii

Cand simpla prezentare in fata prietenilor e o mandrie

Cand toate povestile voastre tind sa aiba acelasi subiect si va dati exemplu in orice situatie

Cand momentele de liniste dintre discutii nu sunt stanjenitoare ci mai degraba pline de intensitate

Cand aveti senzatia ca va uitati direct in suflet cand va priviti

Cand tresariti la simplul auz al numelui

Cand vi se pare ca nu va ridicati la standardele celuilalt

Cand aveti senzatia ca mai bine de atat nu va poate fi

Cand vi se pare ca va vedeti peste tot in trafic masina unul altuia

Cand va prostiti impreuna in centrul atentiei, si nu va deranjeaza

Cand la fiecare intalnire a privirilor apare o scanteie si parca e iarasi dragoste la prima vedere

Cand lumea “normala” e “anormalul” vostru

Cand nu mai conteaza mediul inconjurator, atata timp cat sunteti impreuna

Cand va simtiti puternici impreuna

Cand numai gandul unul la altul va aduce pe fata un zambet idiot

Cand impreuna faceti lucruri de care in mod normal, separat, va e frica

Cand simtiti ca nu o sa va plictisiti niciodata impreuna

Cand sunteti cei mai buni prieteni

Cand simtiti ca a meritat sa asteptati atat ca sa dati unul de altul

Cand ati merge impreuna prin ploaie doar sa nu mergeti singuri

Cand cele mai nesemnificative lucruri isi maresc importanta in prezenta voastra

Cand nu va mai e frica de necunoscut

Scriind toate astea, tocmai realizez ca nu o data, ci de mai multe ori, iubirea m-a incercat. Ca am dat-o in bara, a fost greseala mea. Regret ca ati suferit… Am fost egoista… Am vrut totul… de la inceput… n-am realizat atunci ca imi trebuie ceva pe moment, dar totusi pentru o viata intreaga… Am vrut sa iau de-a gata, nici gand sa construiesc… Dar pe buna dreptate ca daca exista acel “je ne sais quoi” frantuzesc, restul vine de la sine…

So… lovebug?… da… piticul meu de pe creier isi asteapta mireasa… pa pa

Si cum nu-i frumos sa ma las rugata: “Bonsoir monsieur, avec plaisir!”… si ma duc…

Ce vals!… Ce tango!… Ce pasi!… nu mai stiu nimic. Nici nu-mi simt picioarele miscandu-se. De ce? Pentru ca toata atentia mea este asupra lui… este de-a dreptul fermecator! Ce vad? Pasiune… Dorinta… Placere… Se vede in ochii lui ca danseaza  doar pentru ca vrea… pentru ca asa simte… Nu conteaza parerea celor din jur, nu are urechi pentru chicoteli si critici… dar eu? Eu sunt deja in lumea lui… plutesc… ma ia de mana… si… invartindu-ma… uit de tot. Unde eram?… Cu cine eram?… Ce faceam?… S-a sters tot din mintea mea… mai vad decat imaginea lui incadrata de lumini sterse.

Ne invartim… si ne tot invartim… si la un moment dat simt ca nu mai ating cu picioarele jos… viteza e din ce in ce mai mare… iar daca la inceput m-am simtit stangace, acum simt ca zbor… si rad!… da… un ras dintr-ala prostesc… si un zambet idiot de nu ti-l poti sterge dupa fata pentru ca nu l-ai intentionat si nu poti sa te abtii… si de fapt nu iti dai seama de el decat la final, dupa ce totul s-a sfarsit. Este totusi un sentiment emotionant de pace… de caldura… de soare (desi e intuneric)… fara griji… fara ganduri… doar cuvinte… versuri… si incepuram sa cantam. Realizam ca ne prostim?… Da… dar in locul unde ne aflam chiar nu conteaza… suntem undeva deasupra tuturor , unde nu ne poate atinge nimeni. Nu stiu unde este al noualea cer… si nu cred ca am fost vreodata acolo… de ce?… pai mi-as fi dat seama… ca mi-e teama la mari inaltimi… desi daca stau sa ma gandesc, nu cred ca mi-as fi dat seama oricum… Surasul lui pur, sincer… valsul… muzica de pian… miscarile gratioase si zambetele impartite in stanga si in dreapta nu mi-ar fi dat voie… sunt vrajita. Imediat, langa noi, apar doi pitici de vreo 4-5 anisori si vor sa ne imite… Se uita la noi si rad… sunt extraordinari de dulci!… ii luam cu noi la dans si deja ma simt ca la gradinita… dansand in iarba, cu o coronita de flori in cap… Ce frumos!… dar stop!… muzica se opreste… ma impiedic debusolata… urmeaza plecaciunea… sarutul mainii… eu inca ma dezmeticesc… Se aud aplauze!!!… Ce?!? … revenim la realitate… suntem totusi in centru la fantana si ne dam in spectacol in fata Craiovei… dar hei!… oamenii aplauda… inseamna ca nu a  fost chiar asa rau, nu?