Iar nu pot sa dorm… o noapte alba… uitasem cum e… si cineva mi-a adus aminte de ei… de el. Da… am ajuns exact, de unde acum un an si jumatate plecam… dar imi place sa cred, mai matura si mai inteleapta.
Desi viata e simpla, se pare ca oamenii au darul de a o complica. Era frumos sentimentul de liniste cand eram copii, cand nu aveam de luat decizii (inafara de culoarea jucariei pe care mama urma sa ne-o cumpere) si nici griji (decat cand o pierdeam sau se strica). Daca stau bine sa ma gandesc, sentimentele se aseamana… nu spun ca el a fost jucaria mea… doar ca imi amintesc sentimentul care ma incerca atunci cand „ne jucam”. Bine… spun ca a fost jucaria mea… dar si eu a lui. Si cand ne saturam de seriozitatea lumii si de presiunea vietii, ne refugiam in jocul nostru. Si era frumos… pentru ca pentru o clipa uitam de tot… eram copii… eram prieteni… pana am realizat ca e un joc si nu poate avea decat un castigator… Era momentul meu sau momentul lui… atunci parca am inceput sa ne „luptam” unul impotriva celuilalt… am uitat de joc… am uitat sa ne jucam. Atunci s-a stricat nu numai jocul, dar si noi… prietenia noastra. Dar inainte ca cineva sa fie invingator, am incetat si lupta. Constient sau nu… am decis bine… pe viitor loc de salut, si de ce nu, din nou, de joaca. De data asta orgoliul a castigat numai pe jumatate… in trecut… orgoliul asta al meu m-a costat cea mai buna prietena… de tot… fara priviri… fara salut… fara regrete. Sau cel putin asa ziceam atunci. Acum… nu ca regret, ca vorba ceea… am facut ce am crezut de cuviinta la momentul respectiv… dar sunt curioasa cum ar fi fost… acum ca Sim e la Oradea, Iohan la Cluj, iar ceilalti de pe aici (Flo, Diana, Mihai si Razvan) au propriile probleme care ii complesesc… But then again!… am crescut, nu mai suntem copiii egoisti care eram odata… desi acum ca tot a fost 1 iunie recent, mi-e dor sa ma joc… in mod special cu el, cu jucaria mea preferata
Aripideinger's stuff 